Inevitabil, juriu, dar şi judecătorul aveau ochi şi urechi numai pentru el, iar el juca pe degete lumea după bunul său plac.
Bine, să zicem că într-o instanţă reală nu se va întâmpla aşa ceva (sper), pentru că există un protocol bine definit.
Tot ceea ce am vrut să extrag de aici este ideea principală. Se ştie că omul este atras de frumuseţe.
De asemenea, într-o carte pe care am citit-o, psihologia persuasiunii, spune că simpatia este o formă de manipulare de luat în seamă, pentru că are reuşită în cele mai multe cazuri.
Privind viaţa mea, e la fel, dar nu în esenţă pozitivă. Nu sunt niciun făt frumos sau cine ştie ce păpuşă masculină. Arăt normal şi nu am absolut nimic special... de multe, multe ori am făcut asocierea în mintea mea şi rezultatul este unul: nu prezint interes pentru cei din jur.
Am prieteni mulţi, mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, dar nici unul nu se bucură când mă vede. (vorbesc de sex feminin). O dată, am avut ocazia să mă cunosc cu cineva, iar apoi ne-am întâlnit de mai multe ori, dar nici o dată nu a venit să-mi zică "ce faci, măi? vino-n coace". Şi nu este singura persoană la care am observat asta, parcă aş fi un element comun de care lumea s-a plictisit şi care nu emană niciun gram de interes.
Asta mă cam depresionează uneori şi e frustrant. Am pus problema în faţa cuiva - care e atragator ca baiat - si a zis că spun prostii. Poate s-a simţit cu musca pe căciulă şi nu a recunoscut.
Dar în fine, eu sper ca ăsta să fie un luru minor care să mă împiedice în viaţă, pentru că, zău, mă pun pe sală.
Voi ce părere aveţi? Este sau nu frumuseţea o formă de convingere puternică?
